49. Parohia Ticvaniu Mare cu filia Ticvaniu Mic

Protopopiatul Reșița, Șematisme

Paroh: Pr. ALEXANDRU-SIMION BUBĂ
N.: 03.04.1995 – Arad, jud. Arad
Hirotonit în anul 2018.
Preot la Ticvaniu Mare din anul 2018.

Numele este atestat documentar din 1437, într-un document emis de vicecomitele de Caraş în care se aminteşte un anume Petru Tygwan. Într-un alt document din 1555 se menţionează existenţa unei localități cu numele Thykwo. Vechiul Ticvan era amplasat pe locul numit Valea satului, unde cercetările arheologice au scos la iveală rămăşiţe de locuire. Această localitate a existat în timpul ocupaţiei turceşti, pentru că Marsigli, în însemnările sale din 1690-1700, o menţionează cu numele Tikvan, în districtul Vârşeţului. După cucerirea Banatului, apare în conscripţia austriacă din 1717 cu numele Dikvan, în districtul Vârşeţului, având 122 de case. Pe harta contelui Mercy din 1723 apare pentru prima dată denumirea Mali Dikvan (Ticvaniul Mic), în plasa Răcăjdia, districtul Palanca Nouă. Cel mai probabil, în această perioadă caracterizată de reorganizări şi ample colonizări, s-a înfiinţat noua aşezare, pe malul stâng al Caraşului. Ticvaniu Mare s-a conturat ca localitate separată pe malul drept, ambele sate fiind regularizate. În Evul Mediu exista un singur sat cu numele Ticvaniu, amplasat pe malul râului Caraş. Fiind o vale roditoare, aici se practica legumicultura. Din punct de vedere geografic localitatea este situată în sud-vestul județului Caraș-Severin, pe drumul județean (DJ) 581, ce leagă localitățile Reșița, reședința județului, de Grădinari.

Anterior actualei biserici, se găsea o biserică de lemn (din 1712, sau din 1743) care în 1786 e donată satului Moniom. Primul sf. locaş de zid s-a clădit în 1772; fiinţează şi azi fiind declarat monument istoric. În 1879 a ars acoperişul, dar îndată a fost refăcut. Primul preot cunoscut este „popa Ianăș a lu´ Iancu Gabor”, în 1724, dascăl al școlii satului, după cum este menționat pe un Minei descoperit în podul bisericii de către Iuliu Birou, tatăl scriitorului Virgil Birou. Anul 1852 este marcat de introducerea uniației, impusă cu ajutorul jindarilor (jandarmilor), populația trecând la greco-catolicism cu forța; atunci biserica și averea bisericii trec în patrimoniul uniților. Puținele familii de ortodocși vor pribegi, ținându-și slujbele sfinte în case particulare. În anul 1923 majoritatea sătenilor revin la religia ortodoxă, dar tensiunile dintre greco-catolici și ortodocși vor continua până în anul 1927. Biserica ortodoxă și-a desfășurat activitatea în casa lui Pavel Purec, epitrop și cântăreț bisericesc, până în anul 1947, când noua biserică a fost terminată, prin străduințele preoților Ioan Simu și Ioan Oprean. Noua biserică, ridicată în anii 1943-1946, este târnosită de către Episcopul-vicar Timotei Lugojanul, la 5 noiembrie 1978.

Zidăria este făcută din piatră de calcar și cărămidă, pardoseala din piatră de mozaic, iar acoperișul din țiglă. Biserica cu hramul „Învierea Domnului” (același hram ca și la biserica veche) este construită în stil neobizantin; iconostasul din lemn este înlocuit cu unul din lemn de cireș, sculptat în anul 1990, când s-au confecționat și 30 de scaune pentru credincioși. Biserica este de dimensiuni relativ mici: 17/7 m, în dreptul stranelor 7 m. Deși a fost o construcție nouă, până la sfințire a suferit unele intervenții precum: o nouă tencuială exterioară și interioară (1974), înlocuirea acoperișului de țiglă (1976) și acoperirea cu tablă zincată a celor trei turle; iar în 1976 s-a zugrăvit la interior și s-a pavat cu mozaic. Anul 2002 a adus zugrăvirea interiorului, instalarea centralei pe lemne, montarea a 13 geamuri mici și 13 geamuri mari de termopan și retencuirea exteriorului; iar curtea bisericii a fost betonată.

În anul 2013 s-a procedat la decopertarea interioară a bisericii, până la zidărie, din cauza infiltrațiilor de apă; s-a izolat și retencuit, pregătindu-se și peretele pentru o ulterioară pictură în tehnica tempera. Lucrările de pictură au demarat în luna iunie a anului 2014 sub coordonarea pictorului Țighir Cristian.

Filia „Învierea Domnului” – Ticvaniu Mic

Parohia este situată în satul Ticvaniu Mic, comuna Ticvaniu Mare, județul Caraș-Severin. Satul Ticvaniu Mic se află în partea de sud-vest a României la aproximativ 20 km de Oraviţa, fiind legat de drumul comunal DC67 de comuna Ticvaniu Mare. Satul Ticvaniu Mic are o vechime foarte mare, cu toate că documentar este atestat abia în anul 1751, mărturie fiind cercetările arheologice efectuate în partea de nord-vest în punctul numit Moghile, unde s-au aflat nişte ridicături din epoca Bronzului şi unde s-au descoperit urme de locuire din sec. III-IV d.Hr., dar și urmele unei aşezări medievale din sec. al XIV-lea. Satul este pomenit în districtul Vârseţ cu numele de Tikvan în însemnările lui Marsigli din 1690-1700, dar şi în harta guvernatorului  Florimund Mercy din anul 1723, sub denumirea de Mali Dikvan (Ticvaniu Mic), cât şi în 1776 în harta lui Griselini sub denumirea de Klein Dikvan. În centrul satului se află amplasat un monument dedicat eroilor din Primul Război Mondial.

Biserica ortodoxă din satul Ticvaniu Mic a fost construită între anii 1774-1776 de meşterul Neda Mangea în locul alteia de lemn ridicată în 1745 şi donată credincioşilor din satul Jitin în anul 1792. Cu toate acestea există indicii că în Ticvaniu Mic a existat o biserică mult mai veche de anul 1745 şi anume  faptul că în biserică există un antimis datat 1733, provenit probabil de la vechea biserică. Sfinţirea bisericii a avut loc în anul 1779, fiind târnosită de episcopul Caransebeşului şi Vârşeţului, Vichentie Popovici.

Biserica – monument istoric din  Ticvaniu Mic este construită în stil baroc, având plan dreptunghiular  (20,60 m lungime și 8,00 lăţime) împărţit în altar semicircular de zid, naos și pronaos. Acoperişul este în două ape acoperit cu tablă zincată, iar zidurile bisericii sunt din piatră şi căramidă, având o caracteristică proprie, diferită de alte biserici de pe Valea Caraşului şi anume contraforţi pe exterior. Biserica a suferit mai multe reparaţii, forma iniţială rămânând însă aceeaşi. Astfel în 1864 s-au făcut reparaţii capitale, cu această ocazie încadrându-se în pereţi stâlpi imenşi de piatră. Alte reparaţii s-au efectuat în anii 1938, 1968 și 2001, iar mai recent în 2013.

Biserica a fost pictată în 1835 de D. Turcu, apoi în 1912 de Mihai Spineanu din Bocşa; pictura a fost restaurată în 1937 de pictorul Liuba apoi de Igor Isac şi în 2001 de Petru Reghiş. Pictura este în ulei pe zid (vezi icoana „Iisus vindecând pe fiica lui Iair”). Uşile diaconeşti au fost pictate în 1937 de pictorul N. Popovici din Grădinari.